fairytale

"A fost o data o printesa. Frumoasa si despteapta. Dar era trista. Foarte trista. Intr-o zi s-a dus la un picnic cu toti fratii, toate surorile si mama si tatal ei. Printesa era neastamparata si a crezut ca le va juca o festa. S-a ascuns pentru a-i face pe toti sa o caute. A venit aici, unde stam noi acum, s-a asezat, dar era atat de cald, incat s-a intins si i s-a facut somn. A adormit. Iar cand s-a trezit era intuneric. Nu se vedeau decat stelele. A strigat cat a putut, dar nimeni nu i-a raspuns. I s-a facut foarte frica. Si iarasi a strigat. Fiind foarte tarziu, toti plecasera acasa. Pe vremea aceea, oamenii nu stiau sa numere. Poti sa-ti imaginezi asa ceva? Numai regele stia sa numere, dar numai pana la douazeci, iar ei aveau douazeci si trei de copii. Numarau pana la douazeci si restul era lasat la voia intamplarii. Astfel a ramas singura. A incercat sa ajunga acasa pe jos, dar cadea la fiecare pas, nestiind unde se afla. A ratacit mai departe, maracinii i-au sfasiat rochia, si-a pierdut si un pantof. Nu stia ce sa faca. A inceput sa planga. Si nu a fost mai bine nici cand a rasarit soarele, pentru ca a descoperit ca se afla intr-o padure imensa. Parintii ei au desoperit abia a doua zi ca lipseste. Au venit sa o caute, dar in timpul noptii ea se indepartase foarte mult. Au gasit numai pantoful pierdut si au crezut ca a fost sfasiata de lupi. Fetita a reusit sa se imprieteneasca cu animalele padurii care au invatat-o ce sa manance, unde sa doarma, cum sa traiasca in padure. Si au sfatuit-o sa se fereasca de oameni, pt ca spuneau ele sunt cele mai periculoase "animale". Si s-a obisnuit fetita cu viata asta. Si au trecut multi ani, iar ea a crescut si a implinit saptesprezece ani. Atunci s-a intamplat ceva extraordinar. A venit din nou in acelasi loc in care s-a pierdut si a adormit sub un copac. Dar cand s-a trezit, de aceasta data nu era noapte, era inca lumina. Dar era si mai groaznic decat prima data. De jur imprejur se aflau caini de vanatoare imensi, care maraiau gata sa sara la ea. Era mai rau decat un cosmar. Apoi aparu un tanar de saptesprezece ani, care, cand o vazu, alunga toti cainii. Ea era foarte speriata. El a mers si a cules flori pe care i le-a daruit, apoi a sarutat-o. Dintr-o data i-a pierit frica si a inceput sa-i povesteasca cum a trait pana acum, ca a uitat cine este si de unde vine. Iar el i-a destainuit ca este print. Baiatul i-a spus ca o iubeste si ca doreste sa o ia de nevasta. Dar exista un obstacol. Ea nu avea nimic, nici macar haine, asa ca parintii lui s-ar fi impotrivit. Atunci el a plecat promitand ca se va intoarce dupa ea. Printesa a plans. Atunci a aparut o bufnita care i-a promis ca ii poate da haine sau palat. Fetita a trebuit sa aleaga. A ales hainele si a mers acasa la print. Parintii lui au crezut ca e foarte bogata, au incuviintat casatoria, dar au cerut sa vada si palatul ei. Atunci fata i-a dus in padure pe un ses imens. Iar regele a crezut ca rade de ei. Atunci bufnita a preschimbat hainele intr-un palat, dar fata a ramas goala in fata tuturor. Si atunci printul a ras, parintii lui s-au suparat si toti au parasit-o. Atunci ea a inceput sa planga amar. Iar bufnita i-a spus ca poate sa mai faca doar o vraja. Si atunci fetita s-a oprit din plans si a rugat-o sa o ajute cu orice pret. Bufnita i-a spus: "Daca printul te iubeste cu adevarat, nu-l va interesa daca esti printesa sau nu. Va veni sa te caute si va face tot posibilul sa fiti fericiti. Eu nu te pot ajuta decat intr-un singur fel. Vraja mea va face ca voi doi sa nu imbatraniti niciodata. Veti ramane vesnic de saptesprezece ani pana cand va veti intalni din nou." Fata a acceptat ca bufnita sa faca vraja. De atunci ea rataceste mereu prin padure, strigandu-l pe print pe nume: Florio. Cantecul ei e trist si oricine il aude il aseamana cu plansul unei pasari."


*John Fowles, "Norul", vol. "Turnul de abanos", pg. 307-315.

hit the road...

de fiecare data cand stiu ca trebuie sa plec abia astept sa ma urc in microbuz de parca evadarea asta mi-ar rezolva problemele.asteptarea... bagajul... imi spun mereu aceeasi fraza:"nu mai suport, abia astept sa plec", in speranta ca in alta parte voi fi "libera". gresit. ajunsa in locul mult visat constat ca toate probleme pe care am vrut sa le las in urma le port, de fapt, cu mine peste tot. ceea ce in schimb obtin plecand e doar putina detasare...ma ajuta,oarecum, sa privesc lucrurile altfel. sunt constienta ca odata ajunsa la destinatie imi voi dori sa nu fi plecat, sau sa fi rezolvat lucrurile inainte sa plec. Fugim... toata viata fugim... de probleme, de responsabilitati, de munca prea multa, de comunicare, de oameni, de iubire, de noi... iar daca ne oprim, o facem doar pentru ca am obosit. popsim putin intr-un loc, intr-un suflet, apoi din lasitate, frica, nemultumire, o rupem la fuga... de ce? pentru ca avem senzatia ca vom gasi ceva mai mult in alta parte, pentru ca e prea greu sa infruntam ceea ce traim. de fapt suntem perfect constienti ca nicaieri nu vom gasi ceea ce cautam. niciodata nu vom fi multumiti pe deplin.
e marti la pranz. eu am de prins un microbuz. si intr-un fel ciudat, o voce din interior imi spune "nu pleca. si acolo vei simti acelasi gol pe care il simti si aici. nu se va schimba nimic." si tot eu raspund: "poate in mine nu se va schimba nimic, poate in mine golul va deveni mai mare, dar stiu ca macar acolo doua persoane ma asteapta cu dragoste, doua persoane se vor umple de bucurie ca mi-am facut timp sa le vad. asta nu le pot refuza. poate in acelasi timp fug si eu ca toata lumea, dar prin fuga asta fericesc pe cineva. si asta face ca vidul asta care ma cuprinde sa devina mai putin apasator."

Le scaphandre et le papillon

Jean-Dominique Bauby, redactor sef al revistei Elle, a scris aceasta carte clipind de miliarde de ori din pleoapa stanga, pentru ca noi sa incercam sa apreciem viata asa cum trebuie.

Cartea lui m-a impresionat profund, mai ales ca a venit in momentul in care aveam cea mai mare nevoie de o palma ca sa ma trezesc. Imi place sa cred ca povestea m-a schimbat putin in ceea ce se numeste "mai bine". De cand am terminat-o de citit pana si o raza de soare mi se pare ca straluceste altfel pentru mine.


Cu speranta ca va voi convinge s-o cititi, va las un citat:

"...Acum, cand fac saltul periculos in propriul meu trecut, simt ca ametesc. Nu stiu de la ce capat sa apuc orele acelea apasatoare si inutile, imposibil de adunat, intocmai ca bilutele de mercur dintr-un termometru frant in doua. Cuvintele se eschiveaza. Cum sa evoci gratia si caldura trupului tanar al brunetei inalte langa care te-ai trezit pentru ultima data, fara sa-i acorzi atentie, aproape morocanos? Totul era cenusiu, pastos si resemnat: cerul, oamenii, orasul hartuit de mai multe zile de greva din Transporturi. Alaturi de milioanele de parizieni, eu si Florence intram in malaxorul incalcit al zilei, cu privirile goale, cu fetele trase, ca niste zombi. Executam mecanic toate gesturile acelea care, astazi, mi se par miraculoase: sa te barbieresti, sa te-mbraci, sa-ti bei ciocolata..."

*Scafandrul si fluturele - Jean-Dominique Bauby , pg. 109

cine raspunde?

How do you say goodbye to someone you can't imagine living without?...

n-am nimic de adaugat...

Tacere... o tacere care inunda spatiul din jurul meu, ma sufoca... o tacere apasatoare... ca intre doi straini... tacere care ma strange ca o menghina si asta nu numai ca doare, dar ma sfarseste... totusi tacerea asta, atat de cruda cu mine si cu cei din jur, e de folos dintr-un singur motiv... nu ne mai obliga sa mintim, sa ne prefacem. prefer tacerea, prefer sa ma gandesc cu regret ca atat de multe n-au fost spuse, decat sa cred in cuvintele rostite... spun eu ca doare tare, dar in acelasi timp mai putin...

Asteptare...

Într-o dimineaţă mă voi trezi şi vei fi lângă mine. Şi te voi lua în braţe şi îţi voi spune că te iubesc. Iar tu mă vei săruta şi îmi vei spune că mă iubeşti şi că nu vei pleca niciodată. Apoi va suna alarma. Şi mă voi trezi. Ah! Am visat, ca în fiecare dimineaţă. Te voi căuta apoi şi te voi găsi dormind lângă mine. Te voi privi şi mă voi ruga să fie real. Real ca pielea ta, ca zâmbetul şi privirea ta. Iar tu mă vei atinge. Şi mă voi trezi din nou. Şi de data asta de tot. Şi te voi căuta printre pernele colorate, printre cearşafurile răvăşite de parfumul pielii noastre, printre milioanele de cuvinte nerostite, printre miliardele de amintiri fierbinţi şi nu te voi găsi. Nu vei fi acolo. Vei fi departe, ca în fiecare dimineaţă, în alt pat, în braţele celeilalte, o femeie care are totul doar pentru că te are pe tine. Iar eu voi fi singură într-un pat gol şi rece, cu lacrimile tale pe obrajii mei roşii de atâta iubire, cu o cană de cafea rece în mâna mea stângă şi cu o ţigară în cea dreaptă, o ţigară care se stinge exact ca mine, ea de dorul meu şi eu de dorul tău. Şi voi privi pereţii de spumă şi mă voi minţi din nou că visez, că e un coşmar din care trebuie să mă trezesc şi mă voi minţi că tu eşti lângă mine. Îmi voi fuma cancerul sufletului meu şi mă voi îndrepta spre mirajul numit noi. Ca in fiecare dimineaţă...

Timpul se comprima...

...si odata cu el si eu ma fac mica, tot mai mica, ma cocosez, genunchii mi se inmoaie, pielea mea se strange pana cand se intinde usturator si eu continui sa ma micsorez pana ajung un bebe... si nu-mi ajunge, nu ma multumesc sa raman asa, ci ma chinui, trag aer adanc in piept si apoi, din toate fortele mele, plang, fara zgomot, ca sa nu deranjez.... si gata, am ajuns in stadiul de embrion... acum e bine, o pot lua de la capat cu toate. In primul rand vreau sa invat sa rad inainte sa plang, sa simt inainte sa vorbesc, sa iubesc inainte sa urasc, sa iau celelalte decizii, cele pe care in viata asta le-am aruncat la gunoi fara regrete...
vreau o a doua sansa... vreau dreptul la o noua viata... vreau o viata in care sa decid cu ratiunea...