inca o zi...

...cu accidentele obisnuite, care de obicei te exaspereaza

astepti o juma de ora un autobuz care sa te duca la captul orasului sa faci cumparaturi
cand vine e full
te urci gandindu-te ca altul mai vine la sfantu'asteapta
tocmai cand pleaca din statie, observi ca un altul mai gol, care merge in aceeasi directie tocmai a stationeaza
prea tarziu
dai volumul mai tare ca sa nu auzi vacarmul din masina
o doamna se impinge, un tip ciudat se holbeaza la tine
intr-un final se elibereaza ceva scaune. te asezi
drumul e placut, soarele te mangaie caldut
gata, trebuie sa cobori
inspre hipermarket doua masini se inghesuie sa te calce.
razi si iti continui drumul
intri in supermarket dupa ce ai mai facut ceva cumparaturi in mall-ul de langa.
un individ exasperat de atata munca iti insfaca punga ca sa ti-o sigileze
ii zambesti si intri
cos mare ai uitat sa-ti iei ca nu stiai cate vrei sa cumperi
furi un cos mare de la un tip care tocmai a terminat de aranjat pe raft diverse, ii zambesti cand te observa si te faci ca n-ai facut nimic
pui in cos de toate, dar la oferta, ca te gandesti la banii pe care-i mai ai
te pasezi la rand ca sa dai painea la feliat si culmea: in fata ta tot apar oameni care pretind ca erau acolo inaintea ta. te intrebi daca ai nevoie de ochelari. "nu ai"
cand ajungi la casa observi ca randul tau e cel mai lung si ca tu esti ultima
de ce sa te enervezi si sa alergi cu cosul prin tot magazinul in cautare de o casa libera cand oricum ai sa ajungi la o coada la fel de lunga ca asta.
stai si astepti
iti vine randul si observi ca doamna de la casa e ciufuta rau de tot.
ii zambesti si ii intinzi cardul.
tot ostila e
saraca, la cat lucreaza cred si eu.
ai reusit in sfarsit sa iesi cu produsele din magazin
te urci in bus si te rogi sa ajungi mai repede acasa ca sa mananci din ce-ai cumparat
in autobuz un copil calca pe plasele tale te trage de par
dar iarasi, de ce sa te enervezi, e doar un copil
si e atat de dragut
ai vrea sa-l iei acasa
si ajungi in statia in care cobori
traversezi si in mijlocul trecerii se rupe o plasa
de ce sa te enervezi
daor nimeni nu te ajuta
toate masinile claxoneaza
le aduni cat de repede poti, si pornesti spre casa
mai ai numai 50 de metri
ajungi in casa si iti dai seama ca nu ai cumparat hartie pentru imprimanta
de ce sa te enervezi? mai e si maine o zi
la fel de frumoasa ca asta

life

astazi...

...m-am acceptat
...am zambit cu sufletul (a nu stiu cata oara)
...am primit flori de la o necunoscuta
...mi-a fost dor...
...mi-am pus intrebari stupide
...am baut putin coniac si am zambit din nou, de data asta din cauza alcoolului
...am mai schimbat ceva in viata mea
...am mancat chinesse de pofta
...am lenevit
...m-am gandit la lucruri simple
...am vorbit cu oameni dragi
...am spus ca mi-e dor
...am spus si "la multi ani"
...n-am baut cafea :)
...m-am uitat la filme
...
...
...
...
si multe altele

astazi e astazi
am trait ziua de azi ca pe un cadou
am savurat lucrurile pe care ziua asta mi le-a oferit
nimic nu se compara cu secunda pe care o ai in mana

e ciudat....

nici nu stiu de ce scriu asta... mda, si acum, probabil multi dintre voi veti replica: "pai daca nu stii de ce scrii, atunci de ce o mai faci?"... Mda, avti dreptate. Am totusi un raspuns. Da, stiu, suna ciudat, dar am un raspuns. Scriu aici pentru ca sunt momente in viata asta de kkt pe care o traim fiecare cand nu avem cu cine sa vorbim, sa povestim, pe umarul cui sa plangem, si atunci ne descarcam undeva pe o foaie de hartie sau, ca mine, pe o pagina de web. Nu trebuie sa cititi asta daca nu va place. Nici nu cred ca ma intereseaza prea mult daca va place sau nu. Cert e ca eu ma simt mai bine dupa ce scriu. Am senzatia ca hartia, sau (lol) aceasta pagina de web a muscat din durerea mea, facand-o astfel sa para mai usor de suportat.
In fine... am si uitat de ce am inceput sa scriu...
Aaasaaa... Da. Simt nevoia sa scriu... Nu stiu ce... Orice... Am un pahar de votka cu suc de piersici... am un pachet de tigari... am un telefon care nu suna (nu asta e problema) si ma am pe mine. O ecuatie cat se poate de simpla care exista in viata fiecaruia dintre noi la un moment dat. Cu astea toate nu am ce sa fac decat sa le folosesc in scopul lor firesc. Mda, vorba profei mele de psiho, vorbesc mult, ca sa umplu un gol, dar nu spun de fapt ce se ascunde in spatele vorbelor. Da, fac asta, pentru ca, hai sa fim sinceri, pe cine intereseaza prin ce trec eu, ce ma doare acum pe mine, ce am eu de spus?


Cineva i-a spus lui Voltaire: "Viata e grea (de kkt, dureroasa, crunta etc.)"
Voltaire a replicat: "Comparativ cu ce?"

"Intr-o buna zi vei intelege ca in lumea asta totul se plateste."

a small curiosity

ce nu pot intelege in momentul de fata e de ce o anumita persoana isi face blog ca sa-i denigreze pe toti cei din jurul ei. si de ce, dupa ce ii tavaleste bine printr-un noroi care in realitate nu exista, mai si interzice vizualizarea blogului de catre cei care nu sunt in lista de prieteni. chiar atat de frica iti este, scumpa mea, sa recunosti ca ai spus niste lucruri exagerate despre colegii tai?! de ce nu ai destul sange in vene incat sa arati lumii intregi cine esti tu si ce poti scoate pe gurita aia atat de "inocenta"?! daca tu nu te poti integra in nici un grup, asta nu e vina celor pe care tu ii blamezi. uita-te prima data in oglinda si raspunde sincer la intrebarea "cine esti?" si apoi iesi in lume, poate in felul asta mai inveti si tu putina educatie. frustrarile sunt mari atunci cand nu ai pe umarul cui sa plangi sau cui sa-i impartasesti bucuriile, nu-i asa?

fairytale

"A fost o data o printesa. Frumoasa si despteapta. Dar era trista. Foarte trista. Intr-o zi s-a dus la un picnic cu toti fratii, toate surorile si mama si tatal ei. Printesa era neastamparata si a crezut ca le va juca o festa. S-a ascuns pentru a-i face pe toti sa o caute. A venit aici, unde stam noi acum, s-a asezat, dar era atat de cald, incat s-a intins si i s-a facut somn. A adormit. Iar cand s-a trezit era intuneric. Nu se vedeau decat stelele. A strigat cat a putut, dar nimeni nu i-a raspuns. I s-a facut foarte frica. Si iarasi a strigat. Fiind foarte tarziu, toti plecasera acasa. Pe vremea aceea, oamenii nu stiau sa numere. Poti sa-ti imaginezi asa ceva? Numai regele stia sa numere, dar numai pana la douazeci, iar ei aveau douazeci si trei de copii. Numarau pana la douazeci si restul era lasat la voia intamplarii. Astfel a ramas singura. A incercat sa ajunga acasa pe jos, dar cadea la fiecare pas, nestiind unde se afla. A ratacit mai departe, maracinii i-au sfasiat rochia, si-a pierdut si un pantof. Nu stia ce sa faca. A inceput sa planga. Si nu a fost mai bine nici cand a rasarit soarele, pentru ca a descoperit ca se afla intr-o padure imensa. Parintii ei au desoperit abia a doua zi ca lipseste. Au venit sa o caute, dar in timpul noptii ea se indepartase foarte mult. Au gasit numai pantoful pierdut si au crezut ca a fost sfasiata de lupi. Fetita a reusit sa se imprieteneasca cu animalele padurii care au invatat-o ce sa manance, unde sa doarma, cum sa traiasca in padure. Si au sfatuit-o sa se fereasca de oameni, pt ca spuneau ele sunt cele mai periculoase "animale". Si s-a obisnuit fetita cu viata asta. Si au trecut multi ani, iar ea a crescut si a implinit saptesprezece ani. Atunci s-a intamplat ceva extraordinar. A venit din nou in acelasi loc in care s-a pierdut si a adormit sub un copac. Dar cand s-a trezit, de aceasta data nu era noapte, era inca lumina. Dar era si mai groaznic decat prima data. De jur imprejur se aflau caini de vanatoare imensi, care maraiau gata sa sara la ea. Era mai rau decat un cosmar. Apoi aparu un tanar de saptesprezece ani, care, cand o vazu, alunga toti cainii. Ea era foarte speriata. El a mers si a cules flori pe care i le-a daruit, apoi a sarutat-o. Dintr-o data i-a pierit frica si a inceput sa-i povesteasca cum a trait pana acum, ca a uitat cine este si de unde vine. Iar el i-a destainuit ca este print. Baiatul i-a spus ca o iubeste si ca doreste sa o ia de nevasta. Dar exista un obstacol. Ea nu avea nimic, nici macar haine, asa ca parintii lui s-ar fi impotrivit. Atunci el a plecat promitand ca se va intoarce dupa ea. Printesa a plans. Atunci a aparut o bufnita care i-a promis ca ii poate da haine sau palat. Fetita a trebuit sa aleaga. A ales hainele si a mers acasa la print. Parintii lui au crezut ca e foarte bogata, au incuviintat casatoria, dar au cerut sa vada si palatul ei. Atunci fata i-a dus in padure pe un ses imens. Iar regele a crezut ca rade de ei. Atunci bufnita a preschimbat hainele intr-un palat, dar fata a ramas goala in fata tuturor. Si atunci printul a ras, parintii lui s-au suparat si toti au parasit-o. Atunci ea a inceput sa planga amar. Iar bufnita i-a spus ca poate sa mai faca doar o vraja. Si atunci fetita s-a oprit din plans si a rugat-o sa o ajute cu orice pret. Bufnita i-a spus: "Daca printul te iubeste cu adevarat, nu-l va interesa daca esti printesa sau nu. Va veni sa te caute si va face tot posibilul sa fiti fericiti. Eu nu te pot ajuta decat intr-un singur fel. Vraja mea va face ca voi doi sa nu imbatraniti niciodata. Veti ramane vesnic de saptesprezece ani pana cand va veti intalni din nou." Fata a acceptat ca bufnita sa faca vraja. De atunci ea rataceste mereu prin padure, strigandu-l pe print pe nume: Florio. Cantecul ei e trist si oricine il aude il aseamana cu plansul unei pasari."


*John Fowles, "Norul", vol. "Turnul de abanos", pg. 307-315.

hit the road...

de fiecare data cand stiu ca trebuie sa plec abia astept sa ma urc in microbuz de parca evadarea asta mi-ar rezolva problemele.asteptarea... bagajul... imi spun mereu aceeasi fraza:"nu mai suport, abia astept sa plec", in speranta ca in alta parte voi fi "libera". gresit. ajunsa in locul mult visat constat ca toate probleme pe care am vrut sa le las in urma le port, de fapt, cu mine peste tot. ceea ce in schimb obtin plecand e doar putina detasare...ma ajuta,oarecum, sa privesc lucrurile altfel. sunt constienta ca odata ajunsa la destinatie imi voi dori sa nu fi plecat, sau sa fi rezolvat lucrurile inainte sa plec. Fugim... toata viata fugim... de probleme, de responsabilitati, de munca prea multa, de comunicare, de oameni, de iubire, de noi... iar daca ne oprim, o facem doar pentru ca am obosit. popsim putin intr-un loc, intr-un suflet, apoi din lasitate, frica, nemultumire, o rupem la fuga... de ce? pentru ca avem senzatia ca vom gasi ceva mai mult in alta parte, pentru ca e prea greu sa infruntam ceea ce traim. de fapt suntem perfect constienti ca nicaieri nu vom gasi ceea ce cautam. niciodata nu vom fi multumiti pe deplin.
e marti la pranz. eu am de prins un microbuz. si intr-un fel ciudat, o voce din interior imi spune "nu pleca. si acolo vei simti acelasi gol pe care il simti si aici. nu se va schimba nimic." si tot eu raspund: "poate in mine nu se va schimba nimic, poate in mine golul va deveni mai mare, dar stiu ca macar acolo doua persoane ma asteapta cu dragoste, doua persoane se vor umple de bucurie ca mi-am facut timp sa le vad. asta nu le pot refuza. poate in acelasi timp fug si eu ca toata lumea, dar prin fuga asta fericesc pe cineva. si asta face ca vidul asta care ma cuprinde sa devina mai putin apasator."